1. Fără ruşine

Regula fundamentală în ale traducerii este FĂRĂ RUŞINE.
Ideal ar fi să nu cunoşti deloc limba din care /în care traduci. Dacă nu poţi atinge acest ideal, dezirabil în cel mai înalt grad, este mulţumitor dacă ai prins limba străină, după ureche, de la filmele de pe DC++, ascultând muzică, eventual folosind limbajul gesturilor, ca să te înţelegi cu străinii, în cazul excursiilor în străinătate ş.a.m.d. Dacă nici asta nu se poate, ar fi de dorit să cunoşti limba respectivă la un nivel cât mai superficial, de exemplu, învăţând-o la liceu (unde ai chiulit la majoritatea orelor respective, sau ai ascultat muzică la căşti). În cel ai rău caz, poţi să fi studiat o limbă străină la facultate, de preferat una particulară (toamna asta se poartă Spiru Haret). În nici un caz nu trebuie să fi studiat limba în mod sistematic, să ai studii de specialitate la o facultate decentă, eventual un master în traduceri. Uuuuuups! Masteratul este STRICT interzis.
Nu trebuie să ai habar de ceea ce traduci.
Este absolut interzis să ai cunoştinţe cât de puţine legate de subiect, scriitorul pe care îl traduci, epoca în care a scris, stilul său etc.
Este chiar indicat să traduci folosind o limbă intermediară pentru ciudaţii care nu folosesc engleza de net ca limbă universală. Nu trebuie să ştii daneza pentru a traduce Andersen, nici italiana pentru a traduce Collodi, araba pentru O mie şi una de nopţi, germana pentru Hauff... aţi prins indeea.
Fără complexe, fără reţineri, fără ruşine.

Introducere

Deoarece mi-am dat seama că trendul este să traduci cât mai prost, de la edituri la traducerile de pe net, mi-am propus să creez un mic ghid pentru novicii care doresc să se speializeze în această nouă direcţie culturală. Deci...

Lista de lecturi suplimentare

Eminescu a murit dintr-o răceală. Cum îi plăcea să călătorească prin scumpa noastră ţară şi să trăiască în sânul naturii, se culca adeseori pe jos (vezi poeziile cu natura), la poale de codru, la margini de izvoare. De unde i s-a tras răceala care i-a provocat moartea timpurie.
Explicaţie oferită fiicei mele în clasa a treia de învăţătoare, în acelaşi an în care, în manualul de Limba şi literatura română, poezia La mijloc de codru des, se termina înainte de ultimul vers, eliminând Şi de ochii dragei mele.
Nu-i rău ca din când în când să mai aruncăm câte o privire asupra a ceea ce şcoala numeşte bibliografia lecturii copiilor. Aceaste liste sunt mai semnificative ca absenţă, construind o denegare aproape perfectă. Lecturile permise sunt acolo doar pentru a obtura golul lăsat de lecturile interzise.
Nu contează intenţia sau destinaţia iniţială a textelor. Ca o gospodină panicată care încearcă să oprească până la venirea instalatorului o toaletă care refluează, adultul înfundă oribila scurgere cu tot ce-i cade sub mână. Comparaţia cu toaleta nu este întâmplătoare. Adulţii încearcă să păstreze curată, igienizată, aseptică această zonă, însă nu se pot împiedica să-şi arunce propriile dejecţii.
În acelaşi timp, zona trebuie să fie albă, strălucitoare, să miroasă frumos.
Am putea identifica unele texte destinate copiilor cu produsele de curăţat: aspectuoase, drăguţe, igienice ele sunt destinate a ascunde adevărul despre copilul-toaletă. Ele presupun un copil „curat”, adică fără impurităţi pulsionale, inocent şi în acelaşi timp care are nevoie să fie curăţat energic şi sadic.
Ce se întâmplă însă dacă ridicăm capacul?
Mai întâi revărsarea preplinului; ceea ce adultul nu are de gând să conţină, dar, avar, nici nu se îndură să arunce, dimpotrivă. Ceea ce, nefolosit de mine, trebuie să devină preţios pentru tine. Ceea ce eu, adultul, nu citesc pentru că nu-mi place, mă plictiseşte, nu mă atrage trebuie să devină pentru tine, copilul, preţios, important, esenţial, „marele scriitor”, „marea operă”.
Apoi dejecţiile propriu-zise. Scriitorii fără talent şi pictorii rataţi sunt recunoscuţi social ca autori de cărţi pentru copii, în timp ce nici un individ normal nu i-ar recunoaşte ca atare dacă ar vrea să scrie ca adulţi sau să ilustreze o carte pentru adulţi. Nu este vorba numai de literatură: ca să devii autor de carte destinată non-adulţilor este mult mai uşor decât să faci acelaşi lucru pentru adulţi. Judecata noastră în privinţa calităţii este brusc abolită dacă este vorba de un produs destinat copiilor. Ideile cretine şi formele de expresie hâde sunt considerate a face plăcere copiilor, ba chiar aceştia sunt înebuniţi după ele. Urâciunea, vidul interior, comunicarea goală, totul poate fi vărsat în copilul-toaletă. După care, acesta trebuie curăţat temeinic, pentru a fi gata să primească o nouă tranşă de produs.
Şi, în sfârşit, ceea ce trebuie să vomităm. Insuportabilul care ne stă în gât şi ne face gura amară. Ceea ce cultura noastră nu poate conţine/digera, ceea ce trebuei negat. Swift. Redus la mai nimic Swift este conţinut în ediţiile ilustrate precum urina albastră în pampers: părinţii pot fi liniştiţi.
Ca să scrii pentru copii îţi trebuie curajul de a înfrunta materia, plăcerea de a te scălda în ea şi îndemânarea de a o transforma în material de construcţie. Nu poţi să scrii literatură pentru copii fără să fii puţin anarhist. Probabil că nu întâmplător, chiar dacă sunt geniali, de fapt tocmai pentru că sunt geniali, autori de acest tip rareori sunt selectaţi la noi în listele bibliografiei şcolare. Ei rămân toleraţi, destinaţi a fi citiţi ca loisir, după ore, după teme, un capitol minor al literaturii în general.

Sita deschise ochii

Am luat Ramayana din biblioteca părinţilor, suindu-mă pe scaun, deoarece se găsea pe ultimul raft. Nimic misterios. Ultimul raft era şi cel mai îngust, în aşa fel încât doar cărţile de dimensiuni mici puteau încăpea în el. Dacă nu ştiam lucrul acesta, l-aş fi putut uşor deduce. Dar ultimul raft era totuşi ultimul raft, cel la care nu puteai ajunge direct. Eram destul de experimentată în cărţile pentru adulţi ca să ştiu, resemnată, că nu pot spera la altă desfătare oferită de imagini, decât cea de pe copertă. Am ales cartea cu coperta cea mai frumoasă.
Răsfoiam cărţile adulţilor cu o moderată, dar conştiincioasă curiozitate oedipiană, la fel cum deschideam sertarele în lipsa lor. Propriile mele cărţi, formând o bibliotecă voluminoasă, îmi erau perfect suficiente.
Sita deschise ochii roşii de mânie şi durere şi înfruntând pe Ravana îi strigă:
- Fiinţă josnică! Te-ai lăudat cu gloria ta şi cu marele tău neam, cu însuşirile tale războinice, dar te porţi tu acum ca un războinic curajos? Nu ţi-e ruşine de tine? Ce fel de războinic e acela care aşteaptă lipsa soţului şi, când nu-i nimeni în apropiere să-l împiedice, îi fură soţia răpind o femeie singură şi lipsită de ajutor?
Prin comparaţie cu frumuseţea care îţi tăia răsuflarea a textului, cărţile mele deveniseră dintr-o dată „cărţi pentru copii”. După ce citeam câteva pagini, mă reîntorceam la copertă, verificând astfel materialitatea cărţii. Astfel de texte existau cu adevărat deci.
Însă nu plăcerea m-a înrobit, ci enigma. Deoarece începusem cu volumul al doilea trebuia să lupt din toate puterile pentru câştigarea acestei frumuseţi. Relaţiile dintre personaje, ceea ce se întâmplase înainte nu erau pentru mine lucruri primite de-a gata. Fiecare nou sens câştigat era un teritoriu câştigat prin luptă. Îmi aduc aminte cât timp mi-a trebuit să decid dacă Hanuman este sau nu un personaj uman. Am pus în balanţă coada cu calitatea sa de prinţ. Am făcut apel la cunoştinţele mele textuale anterioare.
Nu-mi aduc aminte cum am ajuns la volumul întâi. Dar, cum l-am citit imediat după volumul al doilea, înclin să cred că le-am luat pe amândouă odată şi, din cauza imaginii de pe copertă, am început cu volumul al doilea.
Dacă să învingi într-o bătălie este minunat, să primeşti cununa de lauri după victorie poate fi şi mai minunat. Volumul întâi mi-a confirmat că deducţiile făcute în timpul lecturii volumului doi sunt bune. În acelaşi timp, desfătarea oferită de volumul doi mi-a permis să parcurg pasajele plictisitoare din primul volum. De fapt, „alţii” ar fi spus că sunt plictisitoare, pentru că, atunci când le întâlneam eu eram deja posesoarea unui secret minunat: toate vorbeau despre Rama.
Inima mea cânta Rama-Rama-Rama-Rama-Rama.
Am citit-o până i-am învăţat acţiunea pe de rost. I-am memorat versurile. Am purtat-o cu mine în ghiozdan.
Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că Ramayana ar mai fi putut fi citită de altcineva din casă. Nici măcar mult mai târziu, când i-am citit prefaţa, nu m-am putut gândi la ea ca la o carte citită şi de alţii. Era cartea mea într-un mod absolut. Nu mă îndoiam de asta, cum nu mă îndoiam de ... De fapt, trăiam într-o lume schimbătoare şi nesigură, în care te poţi îndoi de orice. Dar nu şi de relaţia dintre mine şi Ramayana.
Inima mea cânta Rama-Rama-Rama-Rama-Rama.

zise ea

Era o carte cu poze, nu prea mare. Pozele îmi plăceau atât de mult încât o învăţasem pe de rost. Vă pot descrie şi acum roţile trăsurii şi florile de la pălăria vacii Clarabella. O fetiţă căreia adulţii din jur i se par toţi foarte înalţi. Se uită în sus spre ei cu gelozie, pentru că ei vorbesc despre altceva, nu despre şi cu ea. Şi lansează: „Pot să citesc singură”. Efectul este obţinut imediat. Chipurile cele înalte se apleacă sprea ea. A sosit clipa? Ştie copilul să citească? E doar o îndoială blândă, căci fetiţa, se ştie, este întru totul minunată şi deosebită de alţi copii, muuult mai deşteaptă. Se merge în procesiune spre dormitorul pe care fetiţa îl împarte cu tanti Lali şi acolo, între două mătuşi, în timp ce unchii stau în picioare, fetiţa citeşte. E o excrocherie, căci nu ştie decât literele, fără să lege încă cuvintele. Textul l-a învăţat pe de rost. Peste capul ei se instituie un consiliu de război. Oare fetiţa citeşte sau a învăţat pe de rost? Una din mătuşi e sceptică „Fugi de-acolo”. Uitată, fetiţa stă cu cartea în poală. O secundă, două de răgaz până i se va descoperi minciuna. Agitaţia adulţilor o sperie. Nu ştia cât de important este să citeşti. Nu poate să spună că nu ştie să citească. Însă îngerul păzitor e acolo, după cum bine ştie, de la rugăciunile de seară. Stă lângă umărul ei. Iar în poala ei, cartea, pagina, şi la sfârşitul paginii, un ultim rând format din două cuvinte „zise ea”. Fetiţa citeşte. Citeşte şi punctul negru de la sfârşit. Citeşte literele negre, foarte negre pe hârtia orbitor de albă. Scoate ţipătul indignat al virtuţii revoltate. „Ştiu să citesc. Aici scrie zise-ea”. Şi, cuprinsă de frenezie, citeşte cuvinte din text, pe care le indică fără greş. Şovăielile ei sunt dovada autenticităţii. I se aduce un ziar. Fetiţa citeşte. Urmează triumful, apoteoza. Amintire-ecran? Din fericire acesta nu este o carte despre psihanaliză şi sensul ei nu trebuie dezvăluit.

Niciodată nu m-am gândit că raportul meu cu lectura a început printr-o fraudă. M-am gândit că a fost mediat de îngerul păzitor.