Lista de lecturi suplimentare

Eminescu a murit dintr-o răceală. Cum îi plăcea să călătorească prin scumpa noastră ţară şi să trăiască în sânul naturii, se culca adeseori pe jos (vezi poeziile cu natura), la poale de codru, la margini de izvoare. De unde i s-a tras răceala care i-a provocat moartea timpurie.
Explicaţie oferită fiicei mele în clasa a treia de învăţătoare, în acelaşi an în care, în manualul de Limba şi literatura română, poezia La mijloc de codru des, se termina înainte de ultimul vers, eliminând Şi de ochii dragei mele.
Nu-i rău ca din când în când să mai aruncăm câte o privire asupra a ceea ce şcoala numeşte bibliografia lecturii copiilor. Aceaste liste sunt mai semnificative ca absenţă, construind o denegare aproape perfectă. Lecturile permise sunt acolo doar pentru a obtura golul lăsat de lecturile interzise.
Nu contează intenţia sau destinaţia iniţială a textelor. Ca o gospodină panicată care încearcă să oprească până la venirea instalatorului o toaletă care refluează, adultul înfundă oribila scurgere cu tot ce-i cade sub mână. Comparaţia cu toaleta nu este întâmplătoare. Adulţii încearcă să păstreze curată, igienizată, aseptică această zonă, însă nu se pot împiedica să-şi arunce propriile dejecţii.
În acelaşi timp, zona trebuie să fie albă, strălucitoare, să miroasă frumos.
Am putea identifica unele texte destinate copiilor cu produsele de curăţat: aspectuoase, drăguţe, igienice ele sunt destinate a ascunde adevărul despre copilul-toaletă. Ele presupun un copil „curat”, adică fără impurităţi pulsionale, inocent şi în acelaşi timp care are nevoie să fie curăţat energic şi sadic.
Ce se întâmplă însă dacă ridicăm capacul?
Mai întâi revărsarea preplinului; ceea ce adultul nu are de gând să conţină, dar, avar, nici nu se îndură să arunce, dimpotrivă. Ceea ce, nefolosit de mine, trebuie să devină preţios pentru tine. Ceea ce eu, adultul, nu citesc pentru că nu-mi place, mă plictiseşte, nu mă atrage trebuie să devină pentru tine, copilul, preţios, important, esenţial, „marele scriitor”, „marea operă”.
Apoi dejecţiile propriu-zise. Scriitorii fără talent şi pictorii rataţi sunt recunoscuţi social ca autori de cărţi pentru copii, în timp ce nici un individ normal nu i-ar recunoaşte ca atare dacă ar vrea să scrie ca adulţi sau să ilustreze o carte pentru adulţi. Nu este vorba numai de literatură: ca să devii autor de carte destinată non-adulţilor este mult mai uşor decât să faci acelaşi lucru pentru adulţi. Judecata noastră în privinţa calităţii este brusc abolită dacă este vorba de un produs destinat copiilor. Ideile cretine şi formele de expresie hâde sunt considerate a face plăcere copiilor, ba chiar aceştia sunt înebuniţi după ele. Urâciunea, vidul interior, comunicarea goală, totul poate fi vărsat în copilul-toaletă. După care, acesta trebuie curăţat temeinic, pentru a fi gata să primească o nouă tranşă de produs.
Şi, în sfârşit, ceea ce trebuie să vomităm. Insuportabilul care ne stă în gât şi ne face gura amară. Ceea ce cultura noastră nu poate conţine/digera, ceea ce trebuei negat. Swift. Redus la mai nimic Swift este conţinut în ediţiile ilustrate precum urina albastră în pampers: părinţii pot fi liniştiţi.
Ca să scrii pentru copii îţi trebuie curajul de a înfrunta materia, plăcerea de a te scălda în ea şi îndemânarea de a o transforma în material de construcţie. Nu poţi să scrii literatură pentru copii fără să fii puţin anarhist. Probabil că nu întâmplător, chiar dacă sunt geniali, de fapt tocmai pentru că sunt geniali, autori de acest tip rareori sunt selectaţi la noi în listele bibliografiei şcolare. Ei rămân toleraţi, destinaţi a fi citiţi ca loisir, după ore, după teme, un capitol minor al literaturii în general.