Sita deschise ochii

Am luat Ramayana din biblioteca părinţilor, suindu-mă pe scaun, deoarece se găsea pe ultimul raft. Nimic misterios. Ultimul raft era şi cel mai îngust, în aşa fel încât doar cărţile de dimensiuni mici puteau încăpea în el. Dacă nu ştiam lucrul acesta, l-aş fi putut uşor deduce. Dar ultimul raft era totuşi ultimul raft, cel la care nu puteai ajunge direct. Eram destul de experimentată în cărţile pentru adulţi ca să ştiu, resemnată, că nu pot spera la altă desfătare oferită de imagini, decât cea de pe copertă. Am ales cartea cu coperta cea mai frumoasă.
Răsfoiam cărţile adulţilor cu o moderată, dar conştiincioasă curiozitate oedipiană, la fel cum deschideam sertarele în lipsa lor. Propriile mele cărţi, formând o bibliotecă voluminoasă, îmi erau perfect suficiente.
Sita deschise ochii roşii de mânie şi durere şi înfruntând pe Ravana îi strigă:
- Fiinţă josnică! Te-ai lăudat cu gloria ta şi cu marele tău neam, cu însuşirile tale războinice, dar te porţi tu acum ca un războinic curajos? Nu ţi-e ruşine de tine? Ce fel de războinic e acela care aşteaptă lipsa soţului şi, când nu-i nimeni în apropiere să-l împiedice, îi fură soţia răpind o femeie singură şi lipsită de ajutor?
Prin comparaţie cu frumuseţea care îţi tăia răsuflarea a textului, cărţile mele deveniseră dintr-o dată „cărţi pentru copii”. După ce citeam câteva pagini, mă reîntorceam la copertă, verificând astfel materialitatea cărţii. Astfel de texte existau cu adevărat deci.
Însă nu plăcerea m-a înrobit, ci enigma. Deoarece începusem cu volumul al doilea trebuia să lupt din toate puterile pentru câştigarea acestei frumuseţi. Relaţiile dintre personaje, ceea ce se întâmplase înainte nu erau pentru mine lucruri primite de-a gata. Fiecare nou sens câştigat era un teritoriu câştigat prin luptă. Îmi aduc aminte cât timp mi-a trebuit să decid dacă Hanuman este sau nu un personaj uman. Am pus în balanţă coada cu calitatea sa de prinţ. Am făcut apel la cunoştinţele mele textuale anterioare.
Nu-mi aduc aminte cum am ajuns la volumul întâi. Dar, cum l-am citit imediat după volumul al doilea, înclin să cred că le-am luat pe amândouă odată şi, din cauza imaginii de pe copertă, am început cu volumul al doilea.
Dacă să învingi într-o bătălie este minunat, să primeşti cununa de lauri după victorie poate fi şi mai minunat. Volumul întâi mi-a confirmat că deducţiile făcute în timpul lecturii volumului doi sunt bune. În acelaşi timp, desfătarea oferită de volumul doi mi-a permis să parcurg pasajele plictisitoare din primul volum. De fapt, „alţii” ar fi spus că sunt plictisitoare, pentru că, atunci când le întâlneam eu eram deja posesoarea unui secret minunat: toate vorbeau despre Rama.
Inima mea cânta Rama-Rama-Rama-Rama-Rama.
Am citit-o până i-am învăţat acţiunea pe de rost. I-am memorat versurile. Am purtat-o cu mine în ghiozdan.
Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că Ramayana ar mai fi putut fi citită de altcineva din casă. Nici măcar mult mai târziu, când i-am citit prefaţa, nu m-am putut gândi la ea ca la o carte citită şi de alţii. Era cartea mea într-un mod absolut. Nu mă îndoiam de asta, cum nu mă îndoiam de ... De fapt, trăiam într-o lume schimbătoare şi nesigură, în care te poţi îndoi de orice. Dar nu şi de relaţia dintre mine şi Ramayana.
Inima mea cânta Rama-Rama-Rama-Rama-Rama.